Despre genetica, suflet si nu numai

Nu am mai scris in ultima perioada. Am fost intr-o mica vacanta. Aici mi-a venit si ideea acestui post, legat si de cateva intimplari si discutii pe care le-am purtat in ultima perioada cu pacientii mei, colegi si apropiati. Mi-am pus intrebarea, oare ce ne determina sa urmam o anumita meserie? De ce mergem la o facultate anume ?
Speram sa absolvim acea facultate si sa reusim sa devenim ce ne-am propus: medic, inginer, avocat etc?
Cat din dorinta de a deveni medic, pentru ca despre aceasta profesie doresc sa fac referire in acest articol, este generata de pasiunea de a sluji aceasta profesie, de a reusi sa dai raspunsuri pacientilor , de a da incredere si de a gasi solutii si cat este determinata de ideea ca iti ofera un anumit statut si binenteles avantaje materiale. Stim vremurile in care traim, problemele sunt la tot pasul, dar cand este la mijloc sanatatea si viata unui om aceste probleme trebuie sa dispara si prioritate trebuie sa aiba acel om. Vorbesc si ca medic care vede zeci de pacienti dar si ca pacient atunci cand am fost nevoita sa apelez la ajutorul colegilor mei de breasla, pentru mine sau pentru cei din familia mea in diverse situatii. Am intilnit medici exceptionali dar au fost si situatii in care am ramas cu un gust amar. Un eveniment care imi vine acum in minte s-a intamplat in studentie cand bunica mea a cazut si capatat o fractura de femur. In spital am fost tratati cu multa raceala si nevoiti sa mergem pe scari de la un etaj la altul, la radiografii , sala de asteptare etc. Finalul aceste intamplari a fost cand am adus-o pe bunica acasa, dupa operatie. Domnii de la salvare se grabeau si au reusit sa manevreze targa in asa fel incat au scapat-o pe bunica langa bordura, in strada.
Recent o pacienta a venit cu un copilas la mine. Copilul se nascuse cu unele malformatii. Mama mi-a povestit ca doctorul care i-a adus-o in salon la maternitate i-a spus:
“Poftiti doamna,v-am adus copilul plurimalformat!”.Era in vocea lui parca un repros ca a adus pe lume un copil cu probleme. Ea a luat copilul, l-a privit si a spus:“Dar este dragut!” Raspunsul medicului a venit sec :“Mda, asa vi se pare Dumneavoastra!”

Orice diagnostic ar avea un copil trebuie spus si lucrurile trebuie clarificate, de vazut ce se poate face, ce metode de recuperare sunt , tratamente etc.
Dar acel moment, primul contact intre mama si copil, cand il lua si il strangea in brate nu trebuie sa il impieteze nimeni. Era momentul lor si atat.
Oare o profesie practicata ani si ani se face fara sa mai pui suflet? Aceasta profesie niciodata nu o sa fie ca o munca in uzina, strangi surubul , s-a facut ora de plecare, ai strans uneletele si ai plecat.
Oare ce se intampla cu absolventii de medicina care initial isi doresc sa mute muntii cand s-au vazut cu diploma in buzunar? Oare ce se intampla cu noi dupa anii de profesie care ne marcheaza prin suferinta, oboseala, raspundere si foarte multe neajunsuri?
Unii ramanem dedicati meseriei , pacientilor , inca ne apare un zambet in coltul gurii atunci cind primim multumiri si recunostinta de la ei. Altii ne transformam in niste persoane reci, insensibile la durerea celorlalti, incapabili de a empatiza cu cei pe care ii ingrijim.
Cred ca meseria noastra este cea mai frumoasa din lume. Ea este frumoasa pentru ca invatam sa vindecam suferinte fizice, sa redam viata. E frumoasa cu toate greutatile ei – anii grei de studiu, nopti nedormite, framantari pentru pacientii pe care ii avem.
Dar ea e si mai frumoasa atunci cand dincolo de a fii medici suntem oameni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *